Cunoscut sistematizator al „catavasiei” ca imn al cetelor îngereşti în special şi ca şi cult creştin în general, Sf. Ioan Damaschinul omoară patimile prin cântarea adusă Lui Dumnezeu ca istovire a duhului şi nu ca incorsetare a trupului, cel oricum stricăcios. El împrumută astfel putere din forţa îngerilor. Aşa precum aceştia îl slăvesc neîncetat, deci fără de odihnă pe Domnul, asa se cuvine a face şi creştinul. Omul duhovnicesc nu mai trebuie să se simtă împovărat de trup, de materie, cu neajunsurile şi imperfecţiunile ei, ci trebuie să se „trateze” prin tânguirea după soarta lui dintâi. Aceea fericită ! El propune, altfel spus, îndumnezeirea prin cântare, prin slava adusă lui Dumnezeu. De fapt, tânjirea după condiţia fericiţilor îngeri.
Se discuta in lumea siriana de atunci despre exhibitionismul prin cantare. Cantaretii bisericii erau aspru judecati. Totusi, se vede treaba ca atunci nu erau excluse nicidecum, asa zisele exagerari teatrale in interpretare, in executarea imnurilor bisericesti, deoarece Sinodul al Vl-lea Ecumenic, observa parintele Petre Vintilescu, s-a vazut nevoit sa prescrie urmatoarea recomandare in canonul 75: “Cei ce vin in biserica spre a canta, voim de la dansii sa nu intrebuinteze nici strigari necuviincioase, silind firea spre racnire, nici sa zica ceva din cele nepotrivite si improprii bisericii, ci cu multa luare-aminte si cu umilinta sa aduca lui Dumnezeu, privitorul celor ascunse, psalmodii…”. Aceasta constituie o proba de oarecare imprecizie sau, cel putin, lipsa unei sistematizari exacte a ehurilor bisericesti, chiar in acea epoca. Remedierea unei astfel de situatii se datoreaza Sfantului Ioan Damaschin in veacul al VIII-lea.
O data cu randuirea imnurilor dupa cele opt glasuri, pentru duminicile de peste an, el intervine si in sistematizarea cantarii insasi. N-am putea spune absolut exact daca oranduirea Octoihului de catre Sfantul Ioan Damaschin priveste de fapt si inainte de toate cantarea mai mult decat poezia bisericeasca; la drept vorbind insa, o despartire a acestor doua elemente in imnologie este artificiala sau cel mult un fel de a vorbi.
Sfantul Ioan Damaschin nu a creat de fapt nimic nou, pentru ca el a mentinut ehurile ce se gaseau deja in intrebuintare bisericeasca, precum si semiografia sau notele existente atunci. Dintre cele trei genuri muzicale ale vechilor greci (diatonic, enarmonic si cromatic), Sfantul Damaschin se opri numai la doua si anume: la cel diatonic si cromatic, socotindu-le mai corespunzatoare spiritului religios crestin. In cadrul acestor doua genuri principale ale tonului, el supuse si ehurile la o simplificare imprimandu-le o nota mai lina, mai ponderata si deci mai potrivita cu o muzica pioasa. Aceasta il obliga, fara indoiala, si la simplificarea si imbunatatirea semiografiei, adica la adaptarea si precizarea sistemului de notatie muzicala. Acest sistem al Sfantului Ioan Damaschin, cunoscut sub numele de notatia aghiopolita si cristalizat in veacul al IX-lea, in forma asa-ziselor neume bizantine, sta la baza intregii notatii de mai tarziu a muzicii Bisericii Bizantine.
Interventia Sfantului Damaschin in domeniul cantarii religioase se infatiseaza deci ca o opera de sistematizare a cantarii, care a realizat o precizare a ehurilor bisericesti si deci o garantie impotriva oricarei alterari pe viitor prin melodii profane. In acest scop, el a aplicat glasurilor, intr-o anumita forma, principiul ethosului celor antici, adica observarea cu strictete a caracterului moral al melodiilor, ethos, care distingea modul de mod sau eh de eh prin nervul specific melodiei fiecaruia. Aplicarea unui astfel de principiu a realizat-o Sfantul Ioan Damaschin si prin gruparea imnurilor din slujba duminicilor asa fel, ca ele sa nu se mai cante amestecat, ci duminicile sa fie consacrate succesiv cate unuia din cele opt glasuri bisericesti. Aceasta insemna gruparea imnurilor dupa ehurile respective, ceea ce a facut sa se distinga categoric ehurile intre ele, sa le precizeze caracterul lor estetic, pe care li l-a pastrat, putandu-se deosebi clar dupa impresia psihologica determinata de cantarea lor; in acelasi timp insa, s-a creat si o regula mai rationala in executie, deci o usurare in rolul cantaretului.
Pe de alta parte, prin propriile sale compozitii, Sfantul Ioan Damaschin, ca si fratele sau adoptiv, Cosma Ierusalimiteanul, a lasat modele clasice si normative in viitor pentru toate cele opt glasuri, in care a introdus o mai buna regula a tactului, o data cu celelalte semne intrebuintate pentru notatie. Toata cantarea bisericeasca din epocile urmatoare, in compozitiile si in executarea ei, s-a referit la Sfantul Ioan Damaschin.
Negresit, cum era si natural, muzica bisericeasca a avut si dupa veacul al VlII-lea epoci de dezvoltare si de inflorire, care au imbogatit semiografia, menita sa fixeze mai bine melodiile, iar uneori sa creeze forme noi de suplete ori de “faceri” subtile.
Dar pentru cei interesati, vom oferi amanunte in materialele viitoare.
PC Parinte Cristian Anghel
