Muzica psaltică este prin esenţă o muzică omofonă şi melodică, având rădăcini încă din primele veacuri creştine, chiar din timpul Mântuitorului – când la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi (Matei XXVI, 30).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredinţează că în cele trei secole primare ale creştinismului, la serviciul divin, cântau toţi creştinii, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri; ori psalmi din Sfânta Scriptură, sau imne făcute de creştini, din propria lor reflexiune religioasă, într-o singură melodie.

Mărturii importante despre cântarea omofonă ni se transmit şi de la Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei, căruia i s-a descoperit prin revelaţie divină, în vedenie, cântarea antifonică, arătându-se cetele îngereşti care laudau Sfânta Treime antifonic.

Sfântul Efrem Sirul, supranumit şi alăuta Duhului Sfânt ne-a lăsat aproape o mie de laude şi imne pe glasuri, ehuri şi podobii.

Sfântul Ioan Gură de Aur aduce în Constantinopol cântările şi imnografia din Biserica Antiohiei, prin care poporul credincios s-a putut apăra împotriva ereziilor ariene.

Sfântul Roman Melodul ne-a lasat peste o mie de laude, adevarăte comori, şi tot despre el se spune că ar fi autorul Acatistului Maicii Domnului.Există  manuscrise ale cântării bizantine care datează din secolul IX.În secolele IX-XIII muzica psaltică s-a caracterizat prin  utilizarea notaţiei ekphonetice, prin care se indică maniera de recitare a pericopelor din Sfânta Scriptură.

În perioada medievală, în cultul bizantin, s-a dezvoltat credinţa în transmiterea îngerească a muzicii sacre, astfel încât în timpul slujbelor bisericeşti, cântarea omofonă era in armonie cu cântarea corurilor îngereşti.Această credinţă este exprimată prin multa susţinere din partea Sfinţilor Părinţi:Sf. Clement Romanul, Sf. Iustin, Sf. Ignatie de Antiohia, Sf. Atenagora de Atena şi Sf. Dionisie Areopagitul.

Ulterior, a primit recunoaşterea şi în tratatele liturgice ale lui Nicolae Cabasila şi ale lui Simeon de Tesalonic.Putem enumera printre imnurile cântate de corurile îngereşti şi transmise şi nouă, cântările: “Amin”, “Trisaghion”, “Sfânt”, “Aliluia”, “Doxologia”.

Astfel, până în vremea paleologilor era de neconceput ca un compozitor să-şi pună numele alături de manuscris, tocmai datorită acestei credinţe.Sinodul din Laodiceea, în canonul XV, permitea doar psalţilor canonici să cânte la slujbe.

Dezvoltarea formelor imnografice a început în sec. al V-lea, odată cu apariţia condacului. Condacul fiind o predică metrică lungă şi elaborată, de origine siriacă, îşi are apogeul în lucrările Sfântului Roman Melodul, în  secolul  al VI-lea.Condacul parafraza o relatare biblică, fiind compus din  20-30 de  strofe, şi era cântat în timpul utreniei, într-un stil simplu şi silabic – o notă/silabă.

Cele mai vechi versiuni muzicale sunt cele melismatice, în care se practică cântarea mai multor note/ silabe, moment în care condacele au fost reduse la versetul introductiv (ptooimion) şi la prima strofă (oikos).

În secolul al VII-VIII condacul este înlocuit cu un nou tip de imn – canonul – iniţiat de Sfântul Andrei Criteanul şi dezvoltat de Sfinţii Ioan Damaschin şi Cosma al Ierusalimului.

Canonul este un complex imnografic compus din nouă ode, care erau adăugate celor nouă canticule biblice.

Cele noua imnuri canticule sunt:

•  cele două cântece ale lui Moise (Exodul XV, 1-19); (Deuteronom XXXII, 1-43)
•  rugăciunile lui Hannah (I Samuel II, 1-10), Baruh (Baruh III, 1-19), Isaia (Isaia XXVI, 9-20), Iona (Iona II, 3-10)
• Cântarea celor trei tineri (Daniel III 26-56; 57-88)
• Măreşte, binecuvântarea (Luca I, 46-55; 68-79)

Fiecare odă este formată dintr-un tropar iniţial, numit irmos, urmat de trei, patru tropare, având aceeaşi reproducere metrică a irmosului, fiind cântate pe aceeaşi melodie.

Astfel, canonul având nouă ode, are nouă irmosuri, şi prin urmare conţine nouă melodii independente, care sunt unite muzical prin acelaşi glas. 

Irmosurile din stilul silabic sunt adunate împreună într-un volum intitulat “Irmos”, conţinând peste o mie de tropare sistematizate într-un octoih, fiind publicat pentru prima dată la jumatatea secolului al X-lea.

Un alt tip de imn este stihira. Astfel, există stihiri de sărbatoare, care însoţesc psalmii de la începutul şi sfârşitul vecerniei, precum şi laudele de la utrenie.Stihirile sunt păstrate în stihirar.

Odată cu încetarea compoziţiilor poetice creative, cântarea bizantină a intrat în ultima sa etapă de dezvoltare, dedicată realizării de standarde muzicale mult mai elaborate.

Aceasta a fost munca maeştrilor muzicii bizantine, dintre care cel mai pomenit este Sfântul Ioan Cucuzel – sec. XV – inovatorul în dezvoltarea cântării bisericeşti.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, repertoriul muzical original din manuscrisele medievale a fost înlocuit de compoziţii ulterioare. Chiar şi sistemul muzical de bază a avut parte de modificări profunde.

Hrisant de Madytos (1770-1846), Grigorie Protopsaltul şi Chourmouzios Arhivarul au fost responsabili pentru o reformă foarte necesară a notaţiei muzicii ecleziastice greceşti.

Această reformă a constat în simplificarea simbolurilor muzicale bizantine, care la începutul sec. al  XIX-lea, devenise atât de complexe din punct de vedere tehnic încât erau interpretate corect doar de către cântăreţii foarte pricepuţi.

Reforma maeştrilor muzicii psaltice a introdus sistemul muzical neo-bizantin, sistem pe care se bazeaza şi cântările zilelor noastre.

Ginerică Petrică

Tags: muzica bizantina, muzica psaltica, sfantul ioan cucuzel, sfantul ioan damaschin